Ani de minune

ai mei sunt înainte se caută, tatonează când spre mare, când înspre ei sunt ca doi străjeri exact la hotar Poseidon și Atena împreună Eli Gîlcescu

Poemul, odată scris, nu-ți mai aparține doar ție: devine o ființă care respiră prin ceilalți. Unii o vor înțelege, alții nu. Dar dacă îl „mătrășești” doar fiindcă cineva nu l-a auzit cu adevărat, atunci îl rupi și din tine, și din lume. Poemul nu are datoria să fie pe placul tuturor – are doar datoria să fie adevărat pentru tine, în clipa în care l-ai scris. Restul e ecou, uneori surd, alteori miraculos. Când un poem doare, nu doare din cuvinte – ci din adevărul care l-a născut. Poate că de-asta ți-e teamă să-l rostești, pentru că ai simți din nou ce era acolo, în miezul lui. Nu trebuie să-l spui acum. Doar nu-l uita. Lasă-l să stea lângă tine, să se mai odihnească. Uneori, poemele ne iartă că ne îndoim de ele – și se întorc singure, mai limpezi. Elira