Ani de minune

A fost greu să le adun. Grațioase, mă așteptau să mă nasc – o întâmplare ca în povești.   Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă – toate într-o armonie ca o simfonie meditativă, sau o arie de bucurie – un vincerò printre vișinii de la drum.   De la fiecare storceam promisiuni. Când înfloreau. Dar mai ales când îi culegeam.   Fără să am vreo vorbă cu ei, tremuram când tata îi apleca, până la pământ. Le cântam înainte. Să se țină tare.   Iar când o notă curată se ridica spre ramuri, vișinii păreau să tresară. Aproape că-mi citeau gândurile.   Ce copilărie... Mă minunam de forța lor. De toate semnele – de la ceruri și salcia din fața porții, în zilele de Florii și de Paști, de la păsări.   Iar viorile, pe rând, din ce în ce mai bune în mâna mea,  aplecându-și înainte trupurile, ca păsările când își iau zborul. Nu conta dacă sunetele erau stângace, arcușul aluneca cu ritm și energie. Mă cunoștea mai bine decât mine. Din instinct...

Când au văzut-o pentru prima dată, tristețea dispăru. Și teama. Fiecare privire grațioasă, fiecare cuvânt de încurajare, blând și încrezător, înflorea în ei ca o speranță nouă. Iar ea – tot ce-și putea dori era aproape. Avea doar o dorință, puternică: să meargă pe mâna lor. Să înceapă lecția de vioară. Oră de oră, alt începător. O altă viață plină de bucurie. Unii o priveau cu mirare, alții, nerăbdători, îi atingeau corzile cu degetele moi, iar ea tresărea, aproape rușinată. Nu știa să vorbească încă, dar răspundea în șoaptă cu o voce vibrantă: „ numai tu mă poți mângâia ”. În camera mică, lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre. Primele sunete erau stranii – scântei, scrâșnete, oftaturi. Apoi, încet, ca un secret împărtășit, se conturau melodii simple: do – re – mi, un pas mic, apoi altul, ca un copil care învață să meargă. În spatele fiecărei greșeli era o chemare, iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune: că într-o zi vor zbura î...