Ani de minune

Ce greu în asemenea vremuri toride fără el. Uneori, mi se pare că-l aud cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre... Știu că nu vei citi cu milă poemul... Cu greu a prins viață. Citește-l, te rog. Poate că-l vei ține de mână câteva clipe, răsfățându-l cu o atingere tandră și un zâmbet. Mulțumesc. C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: În locul meu  Publicat pe 4 august 2025 de Liviu Antonesei Nucul n-a mai așteptat ploaia de vară – cum o făcea de obicei, cu frunzele întinse ca niște palme îndreptate spre cer, ca și cum ar fi vrut să ne țină pe toți acolo, strâns, într-o sărbătoare care nu se mai sfârșea – împotriva îndoielii, n-avea cum să fie liniștit, nici cu toamna care venea prea devreme, nici cu furiile care mușcau din rădăcini în timp ce aduna tot cântecul frunzelor – mereu același, mai cu suflet decât sufletul meu, mai de vară decât vara însăși. strălucea, uneori, în tăcere, de-a lungul timpului, printre ierburi. îl simt și acum, ...

(din clipele mari ale vieţii – rescris în iulie 2025) E gata să urce între cer și pământ, cu ochii în zare, cu senzația zborului, prinde curaj, neștiind de sine, dansează în zbor, pentru o clipă, doar vântul iute la mânie, uneori amenințător, îl prinde, îl ridică mai aproape de nori   pământul se face mic, dar nu dispare. Rămâne verde și cald, ca un început uitat în aceeași lume de basm, fără nicio legătură cu cea în care trăia   cu pași neschimbați și mâna ușor tremurată, o privire în jur – o secundă incredibilă, palpitantă, plină de mistere și de umbre furișe, din atmosfera mistică a copilăriei, un cod între ele, nu pentru privire, ci pentru un gând pe care nu-l poate rosti între cer și pământ cu trupul încordat spre înalt, cu privirea întinsă peste coline, ca și cum zările le-ar putea cuprinde într-o clipă. Nu fuge. Nici nu visează cu ochii închiși. Doar urcă. Cu vântul în spate, cu cerul în piept, cu gestul acela vechi, făcut mai mult din amintire decât din frică. Parapant...

Nici greierele. Un greiere alb. De noroc   sau legat de sporul casei – o adiere   când toți așteaptă și eu aștept în fiecare zi   și în fiecare vară. Și încă ceva.   Azi, inima e fără astâmpăr.   Nu trebuie decât să stau în loc și s-o ascult.   Îmi spune ce vreau să aud   cu puteri nebănuite   nu vreau s-o iau din loc   De atunci, ca un coșmar împovărător   au trecut ani   și parcă nu s-a schimbat nimic pe aici  Și încă aștept povestea   despre cum crește grădina  în diminețile cu povestea unui greiere alb  pur și simplu  ocazia perfectă pentru  o emoție nouă odată cu tine Eli Gîlcescu 15 iulie 2o18

Pentru o vreme sau de ce nu pentru mai multă vreme mă răsplătește în tăcere   Eli Gîlcescu 15 Iulie 2024, Burlington

Ce zi ar fi trebuit să fie, o zi în care să-ți spun, în limba străbunilor tăi, „La mulți ani!“. Azi ar fi trebuit să te țin la piept, ca în seara aceea când ne-am luat rămas-bun și ți-am spus să nu mă uiți... Ții minte?   Cum m-ai privit îndelung... Nu știai ce se întâmplă, dar ai simțit durerea dimprejur, tristețea... Credeam că nimic și nimeni nu te poate lua de lângă mine, până când te învățam să iei seama la tot ce se întâmplă bun și frumos în această lume, cum să te apropii de oameni, de natură, de fiecare fir de iarbă când încolțește, acolo   unde te vedeam crescînd, printre povești, din pragul casei, printre vii, îndrăgindu-le, apărându-le, acolo, între toate, timpul nostru sau timpul tău de vis, de împlinit, de îndrăznit. Cât despre mine, o să-ți scriu în fiecare clipă a bucuriei tale, în fiecare clipă a așteptărilor mele, am să-ți scriu despre prima zăpadă, despre grădina în floare cum îți dăruia rodul ei, acolo, în locul nostru, sub cireș, și fiecare dimineață, alt...

Cu urme de dor pe frunte, o tăcere largă, fără pereche, hrănea cu sudoare anul întâi de minune cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară, într-un joc numai al nostru, fără pretenția unor congratulări la vedere sau la întrecere cu păsările cerului și rațele pinguin, cu pisoii vioi, cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji, când ne adunam cântecele și poveștile lăsate pe leagănul copilăriei.   Cât de mult trebuie să te bucuri, numai gândindu-mă, îmi găsesc refugiul în clipele mele, buimăcite de oboseală, de zgomot și arșiță, de nori mari, grei, gata să mă strivească.   Încă te văd. Te aud. Chiar dacă timpul m-a oprit. Să rătăcesc, căutându-te în fiecare an de minune.   Eli Gîlcescu 15 iulie 2025