Ani de minune

Când au văzut-o pentru prima dată, tristețea dispăru. Și teama. Fiecare privire grațioasă, fiecare cuvânt de încurajare, blând și încrezător, înflorea în ei ca o speranță nouă. Iar ea – tot ce-și putea dori era aproape. Avea doar o dorință, puternică: să meargă pe mâna lor. Să înceapă lecția de vioară. Oră de oră, alt începător. O altă viață plină de bucurie. Unii o priveau cu mirare, alții, nerăbdători, îi atingeau corzile cu degetele moi, iar ea tresărea, aproape rușinată. Nu știa să vorbească încă, dar răspundea în șoaptă cu o voce vibrantă: „ numai tu mă poți mângâia ”. În camera mică, lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre. Primele sunete erau stranii – scântei, scrâșnete, oftaturi. Apoi, încet, ca un secret împărtășit, se conturau melodii simple: do – re – mi, un pas mic, apoi altul, ca un copil care învață să meargă. În spatele fiecărei greșeli era o chemare, iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune: că într-o zi vor zbura î...

Nu mai era nici iluzie, nici vedenie. Era viața însăși, locul ei de predilecție.   În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat. Și-a redobândit suflul divin, tinerețea. În câteva clipe, a făcut atâtea minuni – putere, instinct, sunet. Și ce frumos împletea clipele...   Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii. Puternic. Dar fără să-și iasă din fire. De fericire.   În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare. Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei. Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște. Un strop de teamă.   În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă. Și a pus stăpânire pe mâinile mele. În liniște. Cum altfel.   Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri. Știa când să tremure, când să se lase peste notele înalte ca o frunză purtată de vânt. Știa când să pună o scânteie din paradisul după care oamenii tânjesc.   Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina. Înconjurată de st...