Ani de minune

1. În absența unui sens cândva îmi spuneai tot într-o clipă plângeam fără să se afle alergai spre mine desculț 2. Parcă ar fi Cu urme de dor pe frunte, o tăcere largă hrănea anul întâi de minune cu amintiri ca o legănare de vară, într-un joc numai al nostru. În clipele mele buimăcite de oboseală, de nori grei, gata să mă strivească, încă te văd. Te aud. Chiar dacă timpul m-a oprit să rătăcesc căutându-te în fiecare an de minune. 3. O lume în zbor Între cer și pământ, neștiind de sine, dansează în zbor doar vântul – iute, amenințător, îl prinde, îl ridică, mai aproape de nori. Pentru câteva secunde îl ține în loc, ca o promisiune fără cuvinte. Pământul se face mic, verde și cald, ca un început uitat. O privire în jur – o secundă palpitantă, plină de umbre care nu se văd, rămase doar în tăcerea dintre cer și vânt. Eli Gîlcescu din Ciulinul , 2026

Ar fi vrut să fie o culme mereu, mai aproape de pădurea lui (chiar dacă nu-i mai aparține). foșnetul somnoros – țărână pietrificată dincolo de zare.   Să uite ce îl încătușase, cenușiu, trist. Eu am obosit de zborul lui Și nu mă satur așteptându-l. Eli Gîlcescu 10. o2. 26

A fost greu să le adun. Grațioase, mă așteptau să mă nasc – o întâmplare ca în povești.   Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă – toate într-o armonie ca o simfonie meditativă, sau o arie de bucurie – un vincerò printre vișinii de la drum.   De la fiecare storceam promisiuni. Când înfloreau. Dar mai ales când îi culegeam.   Fără să am vreo vorbă cu ei, tremuram când tata îi apleca, până la pământ. Le cântam înainte. Să se țină tare.   Iar când o notă curată se ridica spre ramuri, vișinii păreau să tresară. Aproape că-mi citeau gândurile.   Ce copilărie... Mă minunam de forța lor. De toate semnele – de la ceruri și salcia din fața porții, în zilele de Florii și de Paști, de la păsări.   Iar viorile, pe rând, din ce în ce mai bune în mâna mea,  aplecându-și înainte trupurile, ca păsările când își iau zborul. Nu conta dacă sunetele erau stângace, arcușul aluneca cu ritm și energie. Mă cunoștea mai bine decât mine. Din instinct...

(din clipele mari ale vieţii – rescris în iulie 2025) E gata să urce între cer și pământ, cu ochii în zare, cu senzația zborului, prinde curaj, neștiind de sine, dansează în zbor, pentru o clipă, doar vântul iute la mânie, uneori amenințător, îl prinde, îl ridică mai aproape de nori   pământul se face mic, dar nu dispare. Rămâne verde și cald, ca un început uitat în aceeași lume de basm, fără nicio legătură cu cea în care trăia   cu pași neschimbați și mâna ușor tremurată, o privire în jur – o secundă incredibilă, palpitantă, plină de mistere și de umbre furișe, din atmosfera mistică a copilăriei, un cod între ele, nu pentru privire, ci pentru un gând pe care nu-l poate rosti între cer și pământ cu trupul încordat spre înalt, cu privirea întinsă peste coline, ca și cum zările le-ar putea cuprinde într-o clipă. Nu fuge. Nici nu visează cu ochii închiși. Doar urcă. Cu vântul în spate, cu cerul în piept, cu gestul acela vechi, făcut mai mult din amintire decât din frică. Parapant...