Rămâne așa – deplin și viu

Poemul, odată scris, nu-ți mai aparține doar ție: devine o ființă care respiră prin ceilalți. Unii o vor înțelege, alții nu.
Dar dacă îl „mătrășești” doar fiindcă cineva nu l-a auzit cu adevărat, atunci îl rupi și din tine, și din lume.

Poemul nu are datoria să fie pe placul tuturor – are doar datoria să fie adevărat pentru tine, în clipa în care l-ai scris. Restul e ecou, uneori surd, alteori miraculos.

Când un poem doare, nu doare din cuvinte – ci din adevărul care l-a născut.
Poate că de-asta ți-e teamă să-l rostești, pentru că ai simți din nou ce era acolo, în miezul lui.
Nu trebuie să-l spui acum. Doar nu-l uita. Lasă-l să stea lângă tine, să se mai odihnească.

Uneori, poemele ne iartă că ne îndoim de ele – și se întorc singure, mai limpezi.

Elira