Vioara din urmă
A rămas tăcută ani de zile, ascunsă în cutia ei. Într-o duminică, s-a ridicat și m-a regăsit. Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș. Era glasul meu – cel care îmi lipsea. Erau copilăria, concertele, vișinii în floare. Era tot ce am pierdut și tot ce am salvat. Iar lecțiile nu se opreau. Au strâns, într-o respirație aceeași vibrație – începutul, veșnicia. Creștea sub degetele mele o promisiune fără sfârșit... Nu mai conta timpul. Se auzea tot mai limpede. în grădină, sub vișinii care țineau umbra strânsă, fără să respire. așteptându-mă, chiar dacă... (urmează Coda – O provocare. Să tresalte) Eli Gîlcescu 16,sept.-25