Ani de minune

Când au văzut-o pentru prima dată, tristețea dispăru. Și teama. Fiecare privire grațioasă, fiecare cuvânt de încurajare, blând și încrezător, înflorea în ei ca o speranță nouă. Iar ea – tot ce-și putea dori era aproape. Avea doar o dorință, puternică: să meargă pe mâna lor. Să înceapă lecția de vioară. Oră de oră, alt începător. O altă viață plină de bucurie. Unii o priveau cu mirare, alții, nerăbdători, îi atingeau corzile cu degetele moi, iar ea tresărea, aproape rușinată. Nu știa să vorbească încă, dar răspundea în șoaptă cu o voce vibrantă: „ numai tu mă poți mângâia ”. În camera mică, lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre. Primele sunete erau stranii – scântei, scrâșnete, oftaturi. Apoi, încet, ca un secret împărtășit, se conturau melodii simple: do – re – mi, un pas mic, apoi altul, ca un copil care învață să meargă. În spatele fiecărei greșeli era o chemare, iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune: că într-o zi vor zbura î...

De când am vorbit despre ea („ E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația. ”), intrasem în spiritul muzicii. Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia. Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd. Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor. Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică. Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei. O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor. O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat. Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea. Dirija orchestre, preda lecții de vioar...