Ce zi ar fi trebuit să fie, o zi în care să-ți spun, în limba străbunilor tăi, „La mulți ani!“. Azi ar fi trebuit să te țin la piept, ca în seara aceea când ne-am luat rămas-bun și ți-am spus să nu mă uiți... Ții minte? Cum m-ai privit îndelung... Nu știai ce se întâmplă, dar ai simțit durerea dimprejur, tristețea... Credeam că nimic și nimeni nu te poate lua de lângă mine, până când te învățam să iei seama la tot ce se întâmplă bun și frumos în această lume, cum să te apropii de oameni, de natură, de fiecare fir de iarbă când încolțește, acolo unde te vedeam crescînd, printre povești, din pragul casei, printre vii, îndrăgindu-le, apărându-le, acolo, între toate, timpul nostru sau timpul tău de vis, de împlinit, de îndrăznit. Cât despre mine, o să-ți scriu în fiecare clipă a bucuriei tale, în fiecare clipă a așteptărilor mele, am să-ți scriu despre prima zăpadă, despre grădina în floare cum îți dăruia rodul ei, acolo, în locul nostru, sub cireș, și fiecare dimineață, alt...
