Ani de minune

A rămas tăcută ani de zile,  ascunsă în cutia ei. Într-o duminică, s-a ridicat și m-a regăsit. Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș. Era glasul meu – cel care îmi lipsea. Erau copilăria, concertele, vișinii în floare. Era tot ce am pierdut și tot ce am salvat.   Iar lecțiile nu se opreau. Au strâns, într-o respirație aceeași vibrație – începutul, veșnicia.   Creștea sub degetele mele o promisiune fără sfârșit... Nu mai conta timpul. Se auzea tot mai limpede. în grădină, sub vișinii care țineau umbra strânsă, fără să respire.   așteptându-mă, chiar dacă...   (urmează Coda – O provocare. Să tresalte) Eli Gîlcescu 16,sept.-25

Ca după o liniște surdă, sfielnică, săgetătoare în toată ființa,   de la o zi la alta – ca o clipă – chiar dacă încurc anii care m-au atins,   când mă ating, îi găseam adevărați și îndrăzneam din ce în ce...   mai mult. Pariam că sunt.   Iar în timp, alt poem îmi va lua locul – fără lauri, cununi, trofee.   Eli Gîlcescu 25–26 August 2025