Ani de minune

Până și vijelia nu a fost întâmplătoare. Am simțit vremurile, a simțit și ea. Da... și cred că tocmai asta m-a făcut să o recunosc imediat. Era o imagine spectaculoasă și adevărată pentru carte.  Era ceva care se afla deja în miezul CIULINULUI.  Cartea aceasta nu s-a născut din vremuri liniștite. Poartă în ea pierderi, rupturi, nedreptăți, așteptări,  căutări prin arhive, ani de tăcere și ani de insistență.  O astfel de carte nu putea veni pe un cer senin.   Am simțit vremurile. Au simțit și cartea, și coperta, când s-au întâlnit. Vorbeau aceeași limbă. Limba rădăcinilor care nu cedează. Limba pădurii care își amintește. Limba ciulinului care nu se lasă smuls de prima furtună. Iar acum, când tiparul este atât de aproape, parcă văd mai clar decât înainte coperta:  vijelia ocupând tot cerul, iar undeva, într-o margine de lumină, un singur cuvânt. CIULINUL.   Eli Gîlcescu 6 iunie 2026

Nu mulțimile contează, ci oamenii care rămân aproape, chiar și când se așază tăcerea între noi. Am parcurs împreună cu Ioana un drum al poeziei și al prieteniei, cu pași potoliți și priviri care s-au întâlnit firesc. Ne-am zâmbit, ne-am ascultat, iar apoi ne-am citit una alteia, ca și cum timpul ne-ar fi dat voie, pentru câteva ore, să respirăm același vers. De mâine, ea va citi Revelații 77. Vremuri reci , iar eu voi citi  Cuvinte pentru păsări rare . Poate de aceea privesc cu atenție la poemele celorlalți: pentru că am învățat că apropierea adevărată începe în tăcere, în ascultare și în felul în care ne aplecăm asupra cuvintelor. Eli Gîlcescu