Viorile de sub vișini
A fost greu să le adun. Grațioase, mă așteptau să mă nasc – o întâmplare ca în povești. Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă – toate într-o armonie ca o simfonie meditativă, sau o arie de bucurie – un vincerò printre vișinii de la drum. De la fiecare storceam promisiuni. Când înfloreau. Dar mai ales când îi culegeam. Fără să am vreo vorbă cu ei, tremuram când tata îi apleca, până la pământ. Le cântam înainte. Să se țină tare. Iar când o notă curată se ridica spre ramuri, vișinii păreau să tresară. Aproape că-mi citeau gândurile. Ce copilărie... Mă minunam de forța lor. De toate semnele – de la ceruri și salcia din fața porții, în zilele de Florii și de Paști, de la păsări. Iar viorile, pe rând, din ce în ce mai bune în mâna mea, aplecându-și înainte trupurile, ca păsările când își iau zborul. Nu conta dacă sunetele erau stângace, arcușul aluneca cu ritm și energie. Mă cunoștea mai bine decât mine. Din instinct...