Ani de minune

Pădurea nu s-a întors.   Dar... În urme. În carte. În suflet. Și în cei șapte puieți... În lumină.   Există.   Eli Gîlcescu 12 iun. 26

Un salt dinspre trecut spre viitor O carte există mult înainte de a fi tipărită. Există în nopți de îndoială, în dimineți de revelație, în pagini rescrise și în poeme abandonate. Dar la un moment dat apare ceva nou: începe să capete chip. Coperta, ISBN-ul, codul de bare – lucruri aparent tehnice – sunt, de fapt, semnele că manuscrisul trece din lumea intimă a autorului în lumea cititorilor. A pornit dintr-o rană, dintr-o nedreptate, dintr-o istorie de familie, din acte vechi și întrebări fără răspuns. Dar pe parcurs s-a transformat. Nu a rămas o carte despre pierdere. A devenit o carte despre memorie, demnitate și continuitate. Și bănuiesc că atunci când voi ține primul exemplar în mână, nu mă voi gândi doar la acea dimineață. Îmi voi aminti și de actul din 11 februarie 1938; de „H-ul mare” și   pădurea care nu uită; de tripticul de final și coperta care nu voia să se lase găsită; de cei șapte puieți care s-au prins și clipa în care am înțeles că nu mai am nimic de adăugat. Aceea ...

Azi Este una dintre acele zile rare în care un proiect lung își găsește singur momentul. De la primele întrebări până la PDF-ul gata. De la documentele vechi până la coperta cu un singur cuvânt: CIULINUL. De la un H mare desenat într-un act din 1938 până la o carte care vorbește despre memorie, continuitate și lumină. Ciulinul putea să fie judecător. A ales lumina. Eu aș fi putut scrie despre răni. Aș fi putut scrie despre nedreptăți. Aș fi putut rămâne în trecut. Dar am ales să plantez. Să transform durerea în continuitate, creștere și lumină. Azi, când am trimis manuscrisul, nu închei doar un proiect. Îl încredințez mai departe. Și, într-un fel care mi se pare frumos, chiar azi se întâlnesc văduva din actul de dotă, fagul cu jar vechiu, pădurea spre Scrăzi, deportații și veteranii, cei șapte puieți... Toți au ajuns la poartă și se bucură pentru această zi. Nu toate zilele sunt la fel. Unele devin, fără să știm dinainte, parte din istoria unei cărți. Cred că este firesc s-o trăieșt...

Ar fi vrut să fie o culme mereu, mai aproape de pădurea lui (chiar dacă nu-i mai aparține). foșnetul somnoros – țărână pietrificată dincolo de zare.   Să uite ce îl încătușase, cenușiu, trist. Eu am obosit de zborul lui Și nu mă satur așteptându-l. Eli Gîlcescu 10. o2. 26