Ani de minune

Pădurea nu s-a întors.   Dar... În urme. În carte. În suflet. Și în cei șapte puieți... În lumină.   Există.   Eli Gîlcescu 12 iun. 26

Un interludiu în întâmpinare pentru ziua fiicei mele Uneori viața așază lucrurile în vecinătăți care mă emoționează.  Le simt ca pe o sărbătoare. În aceeași zi se întâlnesc două creații foarte diferite ale vieții mele:  copilul devenit om; manuscrisul devenit carte. Una are propriul ei drum în lume. Cealaltă este pe cale să și-l înceapă. Iar pentru mine, care am dedicat al șaselea volum – Revelații 77. Vremuri reci – copiilor mei,  parcă există o continuitate frumoasă între toate aceste momente. Și cred că acesta este un dar frumos pentru o mamă. Într-o clipă, toate datele și toate cărțile au făcut un pas înapoi  și a rămas o scenă foarte simplă: o mamă și o fetiță. Și poate că acesta este unul dintre marile adevăruri ale timpului.  Număr anii, volumele, lansările, manuscrisele. Dar memoria sare peste toate și se oprește într-un loc neașteptat: „O trăgeam de codițe.” Poate de aceea mă emoționează atât de mult.  Pentru că CIULINUL vorbește mult despre memo...

A ținut o ușă întredeschisă  pentru ea... când nu va mai avea unde să se ascundă. Eli Gîlcescu

Un salt dinspre trecut spre viitor O carte există mult înainte de a fi tipărită. Există în nopți de îndoială, în dimineți de revelație, în pagini rescrise și în poeme abandonate. Dar la un moment dat apare ceva nou: începe să capete chip. Coperta, ISBN-ul, codul de bare – lucruri aparent tehnice – sunt, de fapt, semnele că manuscrisul trece din lumea intimă a autorului în lumea cititorilor. A pornit dintr-o rană, dintr-o nedreptate, dintr-o istorie de familie, din acte vechi și întrebări fără răspuns. Dar pe parcurs s-a transformat. Nu a rămas o carte despre pierdere. A devenit o carte despre memorie, demnitate și continuitate. Și bănuiesc că atunci când voi ține primul exemplar în mână, nu mă voi gândi doar la acea dimineață. Îmi voi aminti și de actul din 11 februarie 1938; de „H-ul mare” și   pădurea care nu uită; de tripticul de final și coperta care nu voia să se lase găsită; de cei șapte puieți care s-au prins și clipa în care am înțeles că nu mai am nimic de adăugat. Aceea ...

Până și vijelia nu a fost întâmplătoare. Am simțit vremurile, a simțit și ea. Da... și cred că tocmai asta m-a făcut să o recunosc imediat. Era o imagine spectaculoasă și adevărată pentru carte.  Era ceva care se afla deja în miezul CIULINULUI.  Cartea aceasta nu s-a născut din vremuri liniștite. Poartă în ea pierderi, rupturi, nedreptăți, așteptări,  căutări prin arhive, ani de tăcere și ani de insistență.  O astfel de carte nu putea veni pe un cer senin.   Am simțit vremurile. Au simțit și cartea, și coperta, când s-au întâlnit. Vorbeau aceeași limbă. Limba rădăcinilor care nu cedează. Limba pădurii care își amintește. Limba ciulinului care nu se lasă smuls de prima furtună. Iar acum, când tiparul este atât de aproape, parcă văd mai clar decât înainte coperta:  vijelia ocupând tot cerul, iar undeva, într-o margine de lumină, un singur cuvânt. CIULINUL.   Eli Gîlcescu 6 iunie 2026

Am tras de  CIULINUL  zeci de ani. Numai că el s-a încăpățânat să crească în ritmul lui. Unele cărți se lasă scrise repede. Altele cer să fie locuite. Iar  CIULINUL  îmi pare dintre cele care nu au acceptat să fie grăbite. Poate că de aceea acum, când tiparul este atât de aproape, nu simt doar bucurie. Simt și o ușoară uimire. Ca atunci când privesc un copac plantat cu mult timp în urmă și îmi dau seama că a ajuns mai înalt decât mine. Și poate că, dacă CIULINUL ar avea glas, nu mi-ar spune: „Mulțumesc că m-ai tras după tine.” „Mulțumesc că nu m-ai abandonat pe drum.” Pentru că asta este, cred, partea cea mai grea a unei cărți lung lucrate: să rămâi lângă ea ani întregi. Iar eu am rămas. Acum, pentru prima dată, CIULINUL merge singur spre tipar.    Eli Gîlcescu 5 iun. 26