Ani de minune

1. În absența unui sens cândva îmi spuneai tot într-o clipă plângeam fără să se afle alergai spre mine desculț 2. Parcă ar fi Cu urme de dor pe frunte, o tăcere largă hrănea anul întâi de minune cu amintiri ca o legănare de vară, într-un joc numai al nostru. În clipele mele buimăcite de oboseală, de nori grei, gata să mă strivească, încă te văd. Te aud. Chiar dacă timpul m-a oprit să rătăcesc căutându-te în fiecare an de minune. 3. O lume în zbor Între cer și pământ, neștiind de sine, dansează în zbor doar vântul – iute, amenințător, îl prinde, îl ridică, mai aproape de nori. Pentru câteva secunde îl ține în loc, ca o promisiune fără cuvinte. Pământul se face mic, verde și cald, ca un început uitat. O privire în jur – o secundă palpitantă, plină de umbre care nu se văd, rămase doar în tăcerea dintre cer și vânt. Eli Gîlcescu din Ciulinul , 2026

doi puieți — un cireș și un nuc. vântul e de iarnă, încă nu știe că ei știu să aștepte. se cuibăresc în casă, nu ca să fugă de frig, ci ca să-și țină rădăcinile la cald. Dar când vor ridica glasul …va fi fără strigăt. va fi acel sunet pe care îl fac pomii când cresc: o mișcare abia sesizată în aer. cireșul — lumină, nucul — adâncime. glasul lor nu va cere loc, îl va face. Eli Gîlcescu 18 feb. 2026  

Deși se apropiase sorocul, nu dădeai niciun semn. Spre seară, câteva apăsări firave au stăruit până aproape de miezul nopții, când apa s-a rupt. Nașterea ta a fost în mare grabă. Fără dureri. Ca și cum s-ar fi ascuns într-un suspin, să nu te lovească durerea adevărată. Mi te-au scos din circuitul matern fără să te ating. O bucurie confiscată. Însăși tăcerea nu mai era a mea. Dar ai crescut și ai ales să stai departe de lumea fricii. Eli Gîlcescu 10 feb. 2026

mirosul ușor prăfuit al cărților, foșnetul filelor care n-au fost răsfoite de mult, lumina care cade altfel pe titlurile cunoscute. peste pagini vechi pe un drum știut doar de ea   o simt când vine din  penumbră , mă las dusă de ea acolo unde scrisul meu se naște greu   dar odată născut – de neuitat e acel zid invizibil dintre „cine scrie” și „cine vede cu adevărat” –   acea lumină mică, de păstrat pentru iernile tăcute cheamă, răscolește sufletul. Eli Gîlcescu 11 febr. 2026

V iața începe fără să ceară  și continuă fără să-și ceară scuze. (Lira) Nu te-am ținut. Te-ai dus singur. Și pentru prima dată n-a fost grabă. (E. G.) Eli Gîlcescu în dialog cu Lira

Ar fi vrut să fie o culme mereu, mai aproape de pădurea lui (chiar dacă nu-i mai aparține). foșnetul somnoros – țărână pietrificată dincolo de zare.   Să uite ce îl încătușase, cenușiu, trist. Eu am obosit de zborul lui Și nu mă satur așteptându-l. Eli Gîlcescu 10. o2. 26