Băiatul cu parapanta
(din clipele mari ale vieţii – rescris în iulie 2025) E gata să urce între cer și pământ, cu ochii în zare, cu senzația zborului, prinde curaj, neștiind de sine, dansează în zbor, pentru o clipă, doar vântul iute la mânie, uneori amenințător, îl prinde, îl ridică mai aproape de nori pământul se face mic, dar nu dispare. Rămâne verde și cald, ca un început uitat în aceeași lume de basm, fără nicio legătură cu cea în care trăia cu pași neschimbați și mâna ușor tremurată, o privire în jur – o secundă incredibilă, palpitantă, plină de mistere și de umbre furișe, din atmosfera mistică a copilăriei, un cod între ele, nu pentru privire, ci pentru un gând pe care nu-l poate rosti între cer și pământ cu trupul încordat spre înalt, cu privirea întinsă peste coline, ca și cum zările le-ar putea cuprinde într-o clipă. Nu fuge. Nici nu visează cu ochii închiși. Doar urcă. Cu vântul în spate, cu cerul în piept, cu gestul acela vechi, făcut mai mult din amintire decât din frică. Parapant...