Și astăzi

Ce zi ar fi trebuit să fie, o zi în care să-ți spun, în limba străbunilor tăi, „La mulți ani!“. Azi ar fi trebuit să te țin la piept, ca în seara aceea când ne-am luat rămas-bun și ți-am spus să nu mă uiți... Ții minte?  Cum m-ai privit îndelung... Nu știai ce se întâmplă, dar ai simțit durerea dimprejur, tristețea... Credeam că nimic și nimeni nu te poate lua de lângă mine, până când te învățam să iei seama la tot ce se întâmplă bun și frumos în această lume, cum să te apropii de oameni, de natură, de fiecare fir de iarbă când încolțește, acolo  unde te vedeam crescînd, printre povești, din pragul casei, printre vii, îndrăgindu-le, apărându-le, acolo, între toate, timpul nostru sau timpul tău de vis, de împlinit, de îndrăznit.

Cât despre mine, o să-ți scriu în fiecare clipă a bucuriei tale, în fiecare clipă a așteptărilor mele, am să-ți scriu despre prima zăpadă, despre grădina în floare cum îți dăruia rodul ei, acolo, în locul nostru, sub cireș, și fiecare dimineață, alt loc, altă bucurie.

Și astăzi, mai mult ca ieri, mă gândesc că nimic de atunci nu a fost zadarnic, când toate erau ale noastre, toate ne aveau pe noi, atât cât s-a putut, atât cât ne-am priceput, și toate cu noi, și nucul, și izvorul, aceeași mișcare, aceeași legănare, numaidecât amintire (va urma)

Eli Gîlcescu

15 iulie 2016