Concertul
Nu mai era nici iluzie, nici vedenie.
Era viața însăși, locul ei de predilecție.
În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat.
Și-a redobândit suflul divin, tinerețea.
În câteva clipe, a făcut atâtea minuni –
putere, instinct, sunet.
Și ce frumos împletea clipele...
Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii.
Puternic. Dar fără să-și iasă din fire.
De fericire.
În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare.
Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei.
Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște.
Un strop de teamă.
În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă.
Și a pus stăpânire pe mâinile mele.
În liniște. Cum altfel.
Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri.
Știa când să tremure,
când să se lase peste notele înalte
ca o frunză purtată de vânt.
Știa când să pună o scânteie
din paradisul după care oamenii tânjesc.
Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina.
Înconjurată de străluciri, cu ochii spre mâinile mele,
era o vrajă de o infinită raritate.
În acel rai muzical, aplauzele nu ne despărțeau.
Din contră – ne adunau într-o îmbrățișare mută.
Ca într-o poveste
pe care nu reușeam să o rostesc în cuvinte.
Chiar dacă se retrăgea în chilia ei,
știa că cineva, cândva, o va căuta.
Iar inima va începe să bată din nou, nebună,
în mâinile dirijorului.
Șoptindu-i, ca în seara aceea, când a coborât de pe scenă:
„Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată.”
Era viața însăși, locul ei de predilecție.
În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat.
Și-a redobândit suflul divin, tinerețea.
În câteva clipe, a făcut atâtea minuni –
putere, instinct, sunet.
Și ce frumos împletea clipele...
Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii.
Puternic. Dar fără să-și iasă din fire.
De fericire.
În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare.
Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei.
Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște.
Un strop de teamă.
În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă.
Și a pus stăpânire pe mâinile mele.
În liniște. Cum altfel.
Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri.
Știa când să tremure,
când să se lase peste notele înalte
ca o frunză purtată de vânt.
Știa când să pună o scânteie
din paradisul după care oamenii tânjesc.
Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina.
Înconjurată de străluciri, cu ochii spre mâinile mele,
era o vrajă de o infinită raritate.
În acel rai muzical, aplauzele nu ne despărțeau.
Din contră – ne adunau într-o îmbrățișare mută.
Ca într-o poveste
pe care nu reușeam să o rostesc în cuvinte.
Chiar dacă se retrăgea în chilia ei,
știa că cineva, cândva, o va căuta.
Iar inima va începe să bată din nou, nebună,
în mâinile dirijorului.
Șoptindu-i, ca în seara aceea, când a coborât de pe scenă:
„Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată.”
(Vioara de sub vișini, urmează „Lecția”)
Eli Gîlcescu
8 Sept. 25
„Concertul” surprinde intensitatea trăirii artistice, comuniunea dintre interpret, instrument și public.
RăspundețiȘtergereMuzica devine aici o experiență totală, se fixează ca „parte din viață”. Vioara, personificată, investită cu forțe magice, readuce suflul, fraza ca tinerețe.
Structura poemului are un ritm crescendo de la pregătirea scenei, tensiunea sălii, până la izbucnirea grațioasă a sunetelor, descrise prin metafore vizuale și tactile („frunză purtată de vânt”, „scânteie din paradis”). Atmosfera se încarcă de sacralitate, iar concertul se transformă într-o „vrajă de o raritate infinită”.
Poemul devine o pledoarie pentru eternitatea emoției estetice, care unește, dincolo de cuvinte, artistul și publicul într-o singură vibrație comună.
În ambele poeme există un erotism subsidiar
pentru că muzica, dintre toate artele, este cea mai erotică artă, mai apropiată de corp, pentru că trimite direct trăirile, atât în inimă, în minte cât și fizic.
pe de altă parte, orice spectacol are o anume eleganță, fără de care nu are efectul scontat. Cele cuvinte sclipitoare, sugerează și acest fapt,
amestecul de eleganță (moment important) și erotism (auditiv) valorizează emoțiile și astfel ne simțim mai vii. Poemul de față reușește acest fapt. (Camelia Iuliana Radu)
- Da! Muzica nu se termină după ce interpretul sau orchestra s-au oprit din cîntat. Aștept continuarea. „Vibrația” am memorat-o! (Vasile Gogea)
RăspundețiȘtergereŞi eu înclin să cred că muzica nu se termină niciodată. chiar după ridicarea trupurilor noastre la cer, a planetei, a universului. Pentru că există pluriversuri, multiversuri…
RăspundețiȘtergereMuzica a fost şi va rămâne un însoţitor divin. (Constantinmarin180)