Vioara dintre vișini

  

Dragi prieteni,
După un potpuriu de vise, m-a prins dimineața cu gândul la suita mea muzicală în tonuri poetice.
Nu e doar despre vioară, ci despre amintiri, lecții, concerte și tăceri – despre vibrația care rămâne dincolo de sunet.
Vă invit să ascultați această călătorie în cinci părți, pornind cu „O duminică cu ea”.

O duminică cu ea

De când am vorbit despre ea („E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația.”), intrasem în spiritul muzicii. Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia.

Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd. Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor, undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică.

Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei. O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor.

O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat. Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea.

Dirija orchestre, preda lecții de vioară, acompania copiii în spectacole... totul era viu și în mișcare. Apoi, ca printr-o minune, decorul se schimba și o vedeam în mijlocul nuntașilor... și așa, dintr-un loc în altul, cu un elan nestăvilit, până ce sunetul ei s-a stins.

A fost de-ajuns o scânteie, o atingere, ca un alt sunet straniu să se-audă. Nu-l puteam opri. Nici grăbi.

Era dintr-un zbor de duminică – un zbor care nici n-ar fi fost dacă nu m-ar fi regăsit – glasul care se pregătea să întâmpine...

Concertul

Nu mai era o iluzie, nici vedenie.
Era o parte din viață și locul ei de predilecție.
În tonul spiritului de atunci, i s-a înfierbântat sângele,
și-a redobândit suflul divin, tinerețea.

În câteva clipe, a făcut minuni –
minunea care putea orice: putere, instinct, sunet.
Și ce frumos împletea clipele...
Atingându-mi degetele, apăsa puternic în dreptul inimii,
fără să-și fi ieșit din fire de fericire.

În sala arhiplină, respirația era ținută în așteptare.
Dinaintea ochilor, scena – un colț poetic al artiștilor – lumea ei.
Cu cât o priveam, cu atât mă cuprindea neliniștea.

În vacarmul instrumentelor,
ca să-și pregătească vocea din lemn și coardă,
a pus stăpânire pe mâinile mele.
În liniște. Cum altfel.

Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri.
Știa când să tremure, când să se lase peste notele înalte
ca o frunză purtată de vânt.
Când să pună o scânteie din paradisul după care oamenii tânjesc.

Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina.
Înconjurată de lumini magice,
era ca o vrajă de o raritate infinită.
Aplauzele nu ne despărțeau – dimpotrivă,
ne adunau într-o îmbrățișare mută –
ca într-o poveste pe care nu reușeam să o rostesc.

„Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată.”

Nici...

Lecția

Când au văzut-o pentru prima dată, tristețea dispăru.
Și teama.

Fiecare privire grațioasă, fiecare cuvânt de încurajare –
blând, încrezător –
a înflorit pentru ei într-o bucurie.

Ea, tot ce-și putea dori, era aproape.
Avea o dorință puternică:
să meargă pe mâna lor.
Să înceapă lecția de vioară.

Unii o priveau cu mirare, alții erau nerăbdători
să-i atingă corzile cu degetele moi,
iar ea tresărea, aproape rușinată.
Nu știa să vorbească încă,
dar îi răsplătea în șoaptă:
„Numai tu mă poți mângâia.”

Primele sunete erau stranii – scântei, scrâșnete, oftaturi.
Apoi, ca un secret împărtășit,
se conturau melodii simple:
do – re – mi, pași mici, ca ai unui copil.

În spatele fiecărei greșeli era o chemare,
iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune:
că într-o zi, vor zbura împreună.

Ca printr-o minune,
i-a învățat cine sunt cu adevărat...

Viorile de sub vișini

A fost greu să le adun.
Trei viori – jumătate, trei sferturi, întreagă –
așteptau nașterea mea.
Grațioase, toate într-o armonie
ca un „vincerò” între vișinii de la drum.

Le cântam înainte să-i culeg.
Să se țină tare când tata îi apleca spre pământ.
Când o notă curată se ridica,
ramurile tremurau odată cu mine.

Nu conta dacă arcușul aluneca prea tare sau prea puțin.
Viorile mă cunoșteau mai bine decât mine.
Se lăsau în mâna mea, cu ritm și energie,
ca păsările când își iau zborul.

Era începutul.
Mereu între vișini, visătoare,
nu mă puteam despărți de ele,
de lecția, concertul și...

Vioara din urmă

A rămas tăcută ani de zile, în cutia ei.
Într-o duminică, m-a regăsit.

Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.
Era glasul meu – cel care îmi lipsea.
Copilăria, concertele, vișinii în floare.
Tot ce am pierdut și tot ce am salvat.

Sub degete, creștea să se audă mai limpede.
Nu mai conta timpul –
o promisiune fără sfârșit.

Dintr-o inimă în alta,
în lumina de după cortină,
în tăcerea de după sunet,
rămâneam doar noi.

Coda

Chiar dacă ploile coborau peste grădină,
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.

Tresărea din nou,
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis.

Eli Gîlcescu

31 aug. 25 – 21 sept. 25