Anotimpul tăcerilor
În fața unui „cartier de maximă siguranță” unde sângele e ban și zgomotul e lege, retragerea în acest anotimp al tăcerii este un act de rezistență. E locul unde mă întâlnesc, neperturbată, cu „viorile de sub vișini” și cu acea „mână neînchipuit de caldă” care mă atinge prin amintiri. Fără așteptări, dar cu o prezență atentă, tăcerea devine un spațiu de protecție pentru tot ce e nobil și vulnerabil. Anotimpul tăcerilor Afară, cartierul se gudură între scrâșnete, invadat de ploșnițe ce dorm pe margini de bombă sângele-ban curge prin artere de sticlă, într-un mâine ce n-are nici nume, nici umbră, amestec tăcerea cu-n rest de vară și o „sfântă grijanie” peste dorul ce curge, din nou, neîntinat. Închid cutia magică, pun sigiliu de ceară, pe tot ce-i perfecțiune, pe tot ce-i firesc, lumea poate să urle, să sângere, să piară eu în „ultima mea bucurie” mai cred. Eli Gîlcescu 8 mai 2026