Ani de minune

Și-a găsit inima. În cuvinte. Și între cuvinte. Bate.   Eli Gîlcescu 14 iunie 2026

Până și vijelia nu a fost întâmplătoare. Am simțit vremurile, a simțit și ea. Da... și cred că tocmai asta m-a făcut să o recunosc imediat. Era o imagine spectaculoasă și adevărată pentru carte.  Era ceva care se afla deja în miezul CIULINULUI.  Cartea aceasta nu s-a născut din vremuri liniștite. Poartă în ea pierderi, rupturi, nedreptăți, așteptări,  căutări prin arhive, ani de tăcere și ani de insistență.  O astfel de carte nu putea veni pe un cer senin.   Am simțit vremurile. Au simțit și cartea, și coperta, când s-au întâlnit. Vorbeau aceeași limbă. Limba rădăcinilor care nu cedează. Limba pădurii care își amintește. Limba ciulinului care nu se lasă smuls de prima furtună. Iar acum, când tiparul este atât de aproape, parcă văd mai clar decât înainte coperta:  vijelia ocupând tot cerul, iar undeva, într-o margine de lumină, un singur cuvânt. CIULINUL.   Eli Gîlcescu 6 iunie 2026

Am tras de  CIULINUL  zeci de ani. Numai că el s-a încăpățânat să crească în ritmul lui. Unele cărți se lasă scrise repede. Altele cer să fie locuite. Iar  CIULINUL  îmi pare dintre cele care nu au acceptat să fie grăbite. Poate că de aceea acum, când tiparul este atât de aproape, nu simt doar bucurie. Simt și o ușoară uimire. Ca atunci când privesc un copac plantat cu mult timp în urmă și îmi dau seama că a ajuns mai înalt decât mine. Și poate că, dacă CIULINUL ar avea glas, nu mi-ar spune: „Mulțumesc că m-ai tras după tine.” „Mulțumesc că nu m-ai abandonat pe drum.” Pentru că asta este, cred, partea cea mai grea a unei cărți lung lucrate: să rămâi lângă ea ani întregi. Iar eu am rămas. Acum, pentru prima dată, CIULINUL merge singur spre tipar.    Eli Gîlcescu 5 iun. 26

pleacă în lume cu rădăcini atât de adânci încât poate privi liniștit spre viitor. Nu se întâmplă în fiecare zi să văd cum o carte purtată ani de-a rândul în suflet începe să capete chip.  Are copertă, cod de bare... Iar când voi ține primul exemplar în mână,  cred că îmi voi aminti de dimineața aceea în care am scris:        În luna de moarte și viață,      ciulihoaia devine din nou un ciulin nobil.   Poate că acela a fost unul dintre primele saluturi ale cărții către lume.   Eli Gîlcescu

Azi Este una dintre acele zile rare în care un proiect lung își găsește singur momentul. De la primele întrebări până la PDF-ul gata. De la documentele vechi până la coperta cu un singur cuvânt: CIULINUL. De la un H mare desenat într-un act din 1938 până la o carte care vorbește despre memorie, continuitate și lumină. Ciulinul putea să fie judecător. A ales lumina. Eu aș fi putut scrie despre răni. Aș fi putut scrie despre nedreptăți. Aș fi putut rămâne în trecut. Dar am ales să plantez. Să transform durerea în continuitate, creștere și lumină. Azi, când am trimis manuscrisul, nu închei doar un proiect. Îl încredințez mai departe. Și, într-un fel care mi se pare frumos, chiar azi se întâlnesc văduva din actul de dotă, fagul cu jar vechiu, pădurea spre Scrăzi, deportații și veteranii, cei șapte puieți... Toți au ajuns la poartă și se bucură pentru această zi. Nu toate zilele sunt la fel. Unele devin, fără să știm dinainte, parte din istoria unei cărți. Cred că este firesc s-o trăieșt...

CIULINUL explorează memoria afectivă și istorică a unor lumi rurale și familiale, traversate de rupturi, pierderi și transformări. Cartea se construiește prin recuperarea discretă a amintirii și pe așezarea acesteia într-un spațiu al înțelegerii și al continuității. Textele urmăresc fragmente de viață, relații de familie, copilărie și bătrânețe, în care timpul nu apare liniar, ci ca o revenire constantă asupra acelorași locuri și oameni, priviți din perspective diferite. CIULINUL propune o formă de memorie care nu condamnă, păstrează; nu închide, lasă deschisă posibilitatea unei împăcări târzii între trecut și viitor. Gestul final al cărții este unul de plantare simbolică: transformarea durerii în continuitate, creștere și lumină. Drum bun, Ciulinule! Ai crescut din rădăcini adânci. Acum e vremea luminii.   Elisabeta Gîlcescu 21 Mai 2026

E ceva în Ciulinul ce nu trebuie înțeles, ci simțit. Altfel nici nu puteam să scriu povestea lui. Da , Ciulinul putea să fie un judecător. A ales lumina. Putea să nu ierte. A ales să inspire și să țină minte. A ales să vorbească în locul lor. Iar eu să simt cum au simțit ei acele vremuri. Cum li se făcea dor de acasă, de pământ și ponoare, păduri... Pentru ei, bătrânețea începea cu viitorul – bătrânețea ca apropiere de ceea ce rămâne, de ceea ce va continua după ei. A ales să vorbească fără să condamne, să lase loc pentru bucuria târzie. Ciulinul nu este construit din resentiment, deși ar fi avut toate motivele să fie. Putea să fie strigăt. Pentru că există în el deportare, ruptură, nedreptate, pierdere, înstrăinare, tăceri istorice, zbor, iar cartea nu alege acuzația, sentința, răceala morală.  Da, Ciulinul a ales altceva. Fără să fie nostalgic. Fără să întoarcă timpul. A ales mai multă așezare, tăcere, să împace memoria cu viitorul. De aceea ultimul gest important este de ...

O copertă care are greutate reală după zece ani de lucru. Nu sună triumfal. Sună așezat. Ca și cum volumul și-a găsit, în sfârșit, forma în care poate exista singur.  O copertă în care intră deja tot: deportarea, rezistența, pădurea, hotarul, cei dispăruți și cei care au ținut memoria vie. În acest volum,  titlul nu mai este doar titlu, devine obiect, semn, avertisment, rezistență și intrare în carte. Eli Gîlcescu