Ani de minune

predispuse la confesiuni se amestecă în căutarea unui drum   tot una par   chiar dacă altfel –   un miracol de sunete de nedespărțit   Eli Gîlcescu 24 mai 2026

Azi Este una dintre acele zile rare în care un proiect lung își găsește singur momentul. De la primele întrebări până la PDF-ul gata. De la documentele vechi până la coperta cu un singur cuvânt: CIULINUL. De la un H mare desenat într-un act din 1938 până la o carte care vorbește despre memorie, continuitate și lumină. Ciulinul putea să fie judecător. A ales lumina. Eu aș fi putut scrie despre răni. Aș fi putut scrie despre nedreptăți. Aș fi putut rămâne în trecut. Dar am ales să plantez. Să transform durerea în continuitate, creștere și lumină. Azi, când am trimis manuscrisul, nu închei doar un proiect. Îl încredințez mai departe. Și, într-un fel care mi se pare frumos, chiar azi se întâlnesc văduva din actul de dotă, fagul cu jar vechiu, pădurea spre Scrăzi, deportații și veteranii, cei șapte puieți... Toți au ajuns la poartă și se bucură pentru această zi. Nu toate zilele sunt la fel. Unele devin, fără să știm dinainte, parte din istoria unei cărți. Cred că este firesc s-o trăieșt...

CIULINUL explorează memoria afectivă și istorică a unor lumi rurale și familiale, traversate de rupturi, pierderi și transformări. Cartea se construiește prin recuperarea discretă a amintirii și pe așezarea acesteia într-un spațiu al înțelegerii și al continuității. Textele urmăresc fragmente de viață, relații de familie, copilărie și bătrânețe, în care timpul nu apare liniar, ci ca o revenire constantă asupra acelorași locuri și oameni, priviți din perspective diferite. CIULINUL propune o formă de memorie care nu condamnă, păstrează; nu închide, lasă deschisă posibilitatea unei împăcări târzii între trecut și viitor. Gestul final al cărții este unul de plantare simbolică: transformarea durerii în continuitate, creștere și lumină. Drum bun, Ciulinule! Ai crescut din rădăcini adânci. Acum e vremea luminii.   Elisabeta Gîlcescu 21 Mai 2026

Și totuși Sisif zâmbește nu se știe pentru cine...   Un joc iradiant, acea lacrimă sub castani, ultima dorință   nu sub chiparoși crește umbra... doar când va înceta să crească se va întrista.   Eli Gîlcescu 17 mai 2026

E ceva în Ciulinul ce nu trebuie înțeles, ci simțit. Altfel nici nu puteam să scriu povestea lui. Da , Ciulinul putea să fie un judecător. A ales lumina. Putea să nu ierte. A ales să inspire și să țină minte. A ales să vorbească în locul lor. Iar eu să simt cum au simțit ei acele vremuri. Cum li se făcea dor de acasă, de pământ și ponoare, păduri... Pentru ei, bătrânețea începea cu viitorul – bătrânețea ca apropiere de ceea ce rămâne, de ceea ce va continua după ei. A ales să vorbească fără să condamne, să lase loc pentru bucuria târzie. Ciulinul nu este construit din resentiment, deși ar fi avut toate motivele să fie. Putea să fie strigăt. Pentru că există în el deportare, ruptură, nedreptate, pierdere, înstrăinare, tăceri istorice, zbor, iar cartea nu alege acuzația, sentința, răceala morală.  Da, Ciulinul a ales altceva. Fără să fie nostalgic. Fără să întoarcă timpul. A ales mai multă așezare, tăcere, să împace memoria cu viitorul. De aceea ultimul gest important este de ...

O copertă care are greutate reală după zece ani de lucru. Nu sună triumfal. Sună așezat. Ca și cum volumul și-a găsit, în sfârșit, forma în care poate exista singur.  O copertă în care intră deja tot: deportarea, rezistența, pădurea, hotarul, cei dispăruți și cei care au ținut memoria vie. În acest volum,  titlul nu mai este doar titlu, devine obiect, semn, avertisment, rezistență și intrare în carte. Eli Gîlcescu

Cronica literară: Elisabeta Gîlcescu, PATIMI DULCI , versuri, Editura MĂIASTRA, Târgu-Jiu, 2014, 78 pagini Volumul de versuri Patimi dulci , semnat de Elisabeta Gîlcescu, o cunoscută animatoare și promotoare a poeziei și culturii în județul Gorj și în țară, precum și generoasă mecenată, volum prefațat de prof. univ. dr. Constantin Nițu, se constituie ca o suită de confesiuni lirice generate de sentimentul iubirii dominante, de elegii și meditații asupra trecerii irecuperabile a timpului și a anotimpurilor ca vârste ale omului. După cum sugerează și titlul, din textele cărții se desprinde poezia suferinței „dureros de dulce”, după cum o numea Eminescu în „Odă (în metru antic)”, poezie în care realul își filtrează elementele prin punctul misterios genezic, renăscând prin iubire lumea în vers: „Mă nasc din nou, de ieri/ din întâmplare.../ culoarea timpului o drămui/ când mă preschimbi în floare/ ... („Născută pentru a înflori”, pag. 9). Poeta vrea să smulgă inefabilul vieții din trecu...

„Când relația este atât de rară, poemul se scrie aproape singur, ca o dictare a spiritului.”  La fel și cutia magică se deschide cu un alt volum și o întâlnire neîntâmplătoare  cu cel care a creat 7 simfonii (Jean Sibelius)...  parcă mi-a atins sufletul, presimțind numărul de capitole  (7) al volumului al 7-lea –  o legătură rară și poemul de azi:   Dor fără fisură   Azi sunt una cu ploaia prea greu de înțeles   desculță prin iarbă mă cauți   până ți se pare că totul miroase a frig   rătăcit – un  vals  trist  de Sibelius îți cântă în minte   iar eu îl aud, nu-l aud.   Eli Gîlcescu 9 mai 2026

Ferreira   O viață și-atîta tot   credeam că visez, dar ești aici, în „restul de vară” ascuns în agrafele ce-ți prindeau odinioară  gândul de două zile ating frânturi, le las să se deschidă ca un dop de plută veche sub care tresare pământul. Eli Gîlcescu 6 mai 2026 Amintirile Le ating ușor, nu le forțez, ascult povestea – o Ferreira rară, turnată în căușul palmei neînchipuit de caldă, purtând în vene zbuciumul mărunt   sclipiri de stele. Eli Gîlcescu 7 mai 2026 Din dor de dar Tic-tacul inimii s-a mutat în mine, nimic nu e prea mult, nimic nu e prea departe, aceeași mireasmă – o metaforă subtilă, lasă dorul fără fisură să curgă. Am cunoscut-o, spun lumii, încă o simt în odaie. Eli Gîlcescu 8 mai 2026

În fața unui „cartier de maximă siguranță” unde sângele e ban și zgomotul e lege, retragerea în acest anotimp al tăcerii este un act de rezistență. E locul unde mă întâlnesc, neperturbată, cu „viorile de sub vișini” și cu acea „mână neînchipuit de caldă” care mă atinge prin amintiri. Fără așteptări, dar cu o prezență atentă, tăcerea devine un spațiu de protecție pentru tot ce e nobil și vulnerabil. Anotimpul tăcerilor Afară, cartierul se gudură între scrâșnete, invadat de ploșnițe ce dorm pe margini de bombă sângele-ban curge prin artere de sticlă, într-un mâine ce n-are nici nume, nici umbră, amestec tăcerea cu-n rest de vară și o „sfântă grijanie” peste dorul ce curge, din nou, neîntinat. Închid cutia magică, pun sigiliu de ceară, pe tot ce-i perfecțiune, pe tot ce-i firesc, lumea poate să urle, să sângere, să piară eu în „ultima mea bucurie” mai cred. Eli Gîlcescu 8 mai 2026