Anotimpul tăcerilor

În fața unui „cartier de maximă siguranță” unde sângele e ban și zgomotul e lege, retragerea în acest anotimp al tăcerii este un act de rezistență. E locul unde mă întâlnesc, neperturbată, cu „viorile de sub vișini” și cu acea „mână neînchipuit de caldă” care mă atinge prin amintiri.

Fără așteptări, dar cu o prezență atentă, tăcerea devine un spațiu de protecție pentru tot ce e nobil și vulnerabil.

Anotimpul tăcerilor

Afară, cartierul se gudură

între scrâșnete,
invadat de ploșnițe ce dorm

pe margini de bombă

sângele-ban curge prin artere de sticlă,

într-un mâine ce n-are nici nume,

nici umbră,

amestec tăcerea cu-n rest de vară

și o „sfântă grijanie”
peste dorul ce curge, din nou,

neîntinat.

Închid cutia magică,

pun sigiliu de ceară,
pe tot ce-i perfecțiune,

pe tot ce-i firesc,

lumea poate să urle,

să sângere, să piară

eu în „ultima mea bucurie” mai cred.

Eli Gîlcescu

8 mai 2026