Ciulinul

E ceva în Ciulinul ce nu trebuie înțeles, ci simțit. Altfel nici nu puteam să scriu povestea lui. Da, Ciulinul putea să fie un judecător. A ales lumina. Putea să nu ierte. A ales să inspire și să țină minte.
A ales să vorbească în locul lor. Iar eu să simt cum au simțit ei acele vremuri.
Cum li se făcea dor de acasă, de pământ și ponoare, păduri...
Pentru ei, bătrânețea începea cu viitorul – bătrânețea ca apropiere de ceea ce rămâne, de ceea ce va continua după ei.
A ales să vorbească fără să condamne, să lase loc pentru bucuria târzie.
Ciulinul nu este construit din resentiment, deși ar fi avut toate motivele să fie. Putea să fie strigăt. Pentru că există în el deportare, ruptură, nedreptate, pierdere, înstrăinare, tăceri istorice, zbor, iar cartea nu alege acuzația, sentința, răceala morală. 
Da, Ciulinul a ales altceva. Fără să fie nostalgic. Fără să întoarcă timpul. A ales mai multă așezare, tăcere, să împace memoria cu viitorul. De aceea ultimul gest important este de plantare, lumină, creștere, pomi. Și pădurea ține minte. Nu mai e strigăt. E certitudine. Rămâne cu legile ei. Și asta, într-un fel, e o formă de pierdere, de a nu o pierde.
 
Elisabeta Gîlcescu