CIULINUL

Azi
Este una dintre acele zile rare în care un proiect lung își găsește singur momentul.
De la primele întrebări până la PDF-ul gata.
De la documentele vechi până la coperta cu un singur cuvânt: CIULINUL.
De la un H mare desenat într-un act din 1938 până la o carte care vorbește despre memorie, continuitate și lumină.
Ciulinul putea să fie judecător. A ales lumina. Eu aș fi putut scrie despre răni.
Aș fi putut scrie despre nedreptăți. Aș fi putut rămâne în trecut.
Dar am ales să plantez. Să transform durerea în continuitate, creștere și lumină.
Azi, când am trimis manuscrisul, nu închei doar un proiect. Îl încredințez mai departe. Și, într-un fel care mi se pare frumos, chiar azi se întâlnesc văduva din actul de dotă, fagul cu jar vechiu, pădurea spre Scrăzi, deportații și veteranii, cei șapte puieți... Toți au ajuns la poartă și se bucură pentru această zi.
Nu toate zilele sunt la fel. Unele devin, fără să știm dinainte, parte din istoria unei cărți. Cred că este firesc s-o trăiești, s-o scrii în viață și abia apoi să ajungă pe hârtie, simțindu-i aproape pe toți – oameni pe care i-am iubit, oameni pe care i-am pierdut, și toate aceste documente găsite, documente dispărute, păduri și hotare, întrebări fără răspuns, răspunsuri venite târziu, deportați și veterani care încap într-un PDF.
Cum să nu fie emoție? Poate că cea mai frumoasă imagine nu este coperta, nici H-ul mare, nici chiar actul de dotă... Ea vine dintr-o promisiune făcută unei văduve când scria în 1938: „iubita mea fiică...”, iar aproape nouă decenii mai târziu, le duc mai departe într-o carte. Iar asta este o povară frumoasă, intrând în actul de dotă, trăind chiar viața lor. Am mers pe lângă hotare. Am căutat pădurea, Am ascultat vocile deportaților, izgoniților. Am locuit niște documente. Poate de aceea m-au urmărit atâția ani. Pentru că nu era doar despre ei. Era și despre mine, cea care îi asculta. Pentru ei, bătrânețea începea cu viitorul. Plantau pentru cei ce veneau după ei. Văduva constituia fiicei, veteranii plantau pomi... păstrau actele,... toți priveau înainte. Eu nu am închis povestea. Am lăsat-o să continue. După o viață de prelungiri, am dus povestea până aici. Să ajungă acolo unde trebuie. Să fie citită și
să-i fie înțelese tăcerile. Să găsească pe cineva care, într-o seară, va întâlni printre pagini un H mare, un fag cu jar vechiu, o pădure care știe drumul și va asculta simfonia viorilor de sub vișini, fără să fie tulburat de vreun zbor ratat. Doar să simtă că toate acestea vorbesc și despre propria viață, ducând povestea Ciulinului mai departe.
 
Eli Gîlcescu
21-22 mai 26