Ani de minune

Nu mulțimile contează, ci oamenii care rămân aproape, chiar și când se așază tăcerea între noi. Am parcurs împreună cu Ioana un drum al poeziei și al prieteniei, cu pași potoliți și priviri care s-au întâlnit firesc. Ne-am zâmbit, ne-am ascultat, iar apoi ne-am citit una alteia, ca și cum timpul ne-ar fi dat voie, pentru câteva ore, să respirăm același vers. De mâine, ea va citi Revelații 77. Vremuri reci , iar eu voi citi  Cuvinte pentru păsări rare . Poate de aceea privesc cu atenție la poemele celorlalți: pentru că am învățat că apropierea adevărată începe în tăcere, în ascultare și în felul în care ne aplecăm asupra cuvintelor. Eli Gîlcescu

  Râu de Mori azi, 29 oct. 2025 Eli Gîlcescu

În bucătărie, borcanele s-au așezat cuminți pe rafturi: jeleul strălucește, siropul de struguri are adâncimea toamnei, iar comina își pregătește tăcută drumul spre oțet. Via mea, cu toată generozitatea ei, a devenit daruri pentru iarnă și pentru prieteni. În paralel, poezia mea a fost „culeasă” în Cercul Poeților Apăruți. Acolo, în loc de borcane, am simțit rafturi de priviri și inimi deschise. Rând pe rând, s-au așezat semne prețioase: „ vraja de cristal ” de la Camelia, „ curajul frumuseții ” de la Liviu Antonesei, drumul creșterii din vioară în vioară , văzut tot de Camelia, urările calde ale Adelei și aprecierea prietenilor C.P.A. E o dublă recoltă: dulcețurile viei și dulceața vorbelor.  Un semn bun – că există un loc unde natura, muzica și poezia se recunosc una în alta. Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)   Eli Gîlcescu 1 oct. 25

    Dragi prieteni, După un potpuriu de vise, m-a prins dimineața cu gândul la suita mea muzicală în tonuri poetice. Nu e doar despre vioară, ci despre amintiri, lecții, concerte și tăceri – despre vibrația care rămâne dincolo de sunet. Vă invit să ascultați această călătorie în cinci părți, pornind cu „ O duminică cu ea ”. O duminică cu ea De când am vorbit despre ea („ E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația. ”), intrasem în spiritul muzicii. Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia. Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd. Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor, undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică. Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în ...

A rămas tăcută ani de zile,  ascunsă în cutia ei. Într-o duminică, s-a ridicat și m-a regăsit. Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș. Era glasul meu – cel care îmi lipsea. Erau copilăria, concertele, vișinii în floare. Era tot ce am pierdut și tot ce am salvat.   Iar lecțiile nu se opreau. Au strâns, într-o respirație aceeași vibrație – începutul, veșnicia.   Creștea sub degetele mele o promisiune fără sfârșit... Nu mai conta timpul. Se auzea tot mai limpede. în grădină, sub vișinii care țineau umbra strânsă, fără să respire.   așteptându-mă, chiar dacă...   (urmează Coda – O provocare. Să tresalte) Eli Gîlcescu 16,sept.-25

A fost greu să le adun. Grațioase, mă așteptau să mă nasc – o întâmplare ca în povești.   Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă – toate într-o armonie ca o simfonie meditativă, sau o arie de bucurie – un vincerò printre vișinii de la drum.   De la fiecare storceam promisiuni. Când înfloreau. Dar mai ales când îi culegeam.   Fără să am vreo vorbă cu ei, tremuram când tata îi apleca, până la pământ. Le cântam înainte. Să se țină tare.   Iar când o notă curată se ridica spre ramuri, vișinii păreau să tresară. Aproape că-mi citeau gândurile.   Ce copilărie... Mă minunam de forța lor. De toate semnele – de la ceruri și salcia din fața porții, în zilele de Florii și de Paști, de la păsări.   Iar viorile, pe rând, din ce în ce mai bune în mâna mea,  aplecându-și înainte trupurile, ca păsările când își iau zborul. Nu conta dacă sunetele erau stângace, arcușul aluneca cu ritm și energie. Mă cunoștea mai bine decât mine. Din instinct...

Când au văzut-o pentru prima dată, tristețea dispăru. Și teama. Fiecare privire grațioasă, fiecare cuvânt de încurajare, blând și încrezător, înflorea în ei ca o speranță nouă. Iar ea – tot ce-și putea dori era aproape. Avea doar o dorință, puternică: să meargă pe mâna lor. Să înceapă lecția de vioară. Oră de oră, alt începător. O altă viață plină de bucurie. Unii o priveau cu mirare, alții, nerăbdători, îi atingeau corzile cu degetele moi, iar ea tresărea, aproape rușinată. Nu știa să vorbească încă, dar răspundea în șoaptă cu o voce vibrantă: „ numai tu mă poți mângâia ”. În camera mică, lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre. Primele sunete erau stranii – scântei, scrâșnete, oftaturi. Apoi, încet, ca un secret împărtășit, se conturau melodii simple: do – re – mi, un pas mic, apoi altul, ca un copil care învață să meargă. În spatele fiecărei greșeli era o chemare, iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune: că într-o zi vor zbura î...