În zilele acestea, și Ciulinul se află într-un astfel de exercițiu: nu mai este ascuns, nu a ajuns încă în mâinile mele, dar ușa este deja întredeschisă. Iar de partea cealaltă se apropie ceva ce a fost așteptat mult timp.
De când am vorbit despre ea („ E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația. ”), intrasem în spiritul muzicii. Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia. Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd. Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor. Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică. Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei. O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor. O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat. Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea. Dirija orchestre, preda lecții de vioar...
Nu mai era nici iluzie, nici vedenie. Era viața însăși, locul ei de predilecție. În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat. Și-a redobândit suflul divin, tinerețea. În câteva clipe, a făcut atâtea minuni – putere, instinct, sunet. Și ce frumos împletea clipele... Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii. Puternic. Dar fără să-și iasă din fire. De fericire. În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare. Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei. Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște. Un strop de teamă. În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă. Și a pus stăpânire pe mâinile mele. În liniște. Cum altfel. Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri. Știa când să tremure, când să se lase peste notele înalte ca o frunză purtată de vânt. Știa când să pună o scânteie din paradisul după care oamenii tânjesc. Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina. Înconjurată de st...
Uneori viața ne învață să prețuim tocmai aceste semne mărunte. Pentru că ele sunt cele care spun:
RăspundețiȘtergere„Da. Se întâmplă. Încet, dar se întâmplă.”
În zilele acestea, și Ciulinul se află într-un astfel de exercițiu: nu mai este ascuns, nu a ajuns încă în mâinile mele, dar ușa este deja întredeschisă. Iar de partea cealaltă se apropie ceva ce a fost așteptat mult timp.
RăspundețiȘtergere