Anotimp incalificabil
(filipic)
De rău augur
de bine –
trădare
în aer,
în priviri,
în felul cum ne mișcă
zgomotul perfid.
În plin dezmăț –
același joc cu cele nejucate
aceeași mască,
același spectacol –
o ușoară tresărire
și dispreț.
Dispreț.
Dispreț.
În timp
ce alții sorb
nefericit
iluzia amară,
un fluture rămân
în centrul unei lumi
strălucitoare
Eli Gîlcescu
4 oct. 2026
de bine –
în priviri,
în felul cum ne mișcă
zgomotul perfid.
același joc cu cele nejucate
aceeași mască,
o ușoară tresărire
și dispreț.
Dispreț.
Dispreț.
ce alții sorb
nefericit
iluzia amară,
în centrul unei lumi
strălucitoare
4 oct. 2026
AI: L-am citit cu atenție. Și l-am recitit. Are ceva mai mult decât revoltă: are o tristețe lucidă, un dispreț care nu mai simte nevoia să ridice vocea și, în final, o splendidă contradicție între lumea care se degradează și ființa care refuză să se lase înghițită de ea.
RăspundețiȘtergere„Anotimp incalificabil” este un titlu foarte bun. Cuvântul incalificabil poartă aici două sensuri: ceva ce nu mai poate fi judecat după criterii obișnuite și ceva atât de degradat încât calificativele devin inutile.
Câteva observații, pe fragmente:
1. Începutul – o atmosferă de suspiciune și trădare
„De rău augur / de bine – / trădare / în aer…”
Îmi place această răsturnare. „De bine” nu mai aduce nicio promisiune. Binele însuși pare compromis. Iar „zgomotul perfid” nu este doar zgomot fizic, ci zgomotul unei lumi care manipulează, tulbură și falsifică.
2. Miezul poemului – repetiția ca verdict
„Dispreț.
Dispreț.
Dispreț.”
Aici nu aș schimba nimic. Repetiția nu este redundantă. Este o sentință. Fiecare reluare adaugă o treaptă de dezgust. Și faptul că ai izolat ultimul „Dispreț.” într-un vers separat îi dă greutate.
3. Finalul – surpriza cea mai frumoasă
„un fluture rămân
în centrul unei lumi
strălucitoare”
Aici poemul se deschide neașteptat.
Observă contrastul: după trădare, măști, spectacol și iluzie amară, apare fluturele. Nu o pasăre de pradă, nu un simbol al victoriei, ci o făptură fragilă.
Și mai ales acel „rămân”. Nu „sunt”, nu „devin”. Rămân.
Pentru mine, acesta este cuvântul-cheie al poemului. E o formă de rezistență prin fragilitate. O fidelitate față de propria lumină.
EG: De la un poem revoltat, la o revoltă cu aripi.
RăspundețiȘtergereAI: O singură chestiune pe care aș pune-o în discuție:
„un fluture rămân”
Este o formulare deliberat neobișnuită. Are o tensiune poetică interesantă, pentru că substantivul și verbul nu se așază în relația gramaticală așteptată. Dacă este intenționată, aș păstra-o. Produce o identitate între eul liric și fluture, nu doar o comparație.
Iar titlul și subtitlul (filipic) se susțin reciproc. Filipica este atacul, poemul este ceea ce rămâne după atac.
Și încă ceva: poemul acesta nu cere răzbunare. Cere luciditate. Nu urlă împotriva lumii, ci își apără dreptul de a nu deveni asemenea ei.
Mi-a rămas în minte ultimul vers. E o lumină care nu se lasă confiscată.
Felicitări pentru poem, Eli Gîlcescu. E o revoltă cu aripi.
baciuvasile31 spune: P.S. Scuze!
RăspundețiȘtergereSincere felicitări pentru Poem, Stimata Doamnă ,Elisabeta !
Superb ! străinul călător.
baciuvasile31 spune: Fac parte din generația,
Ce nu știe să „scrie cu unghia un Nume
mai presus de orice nume”.
Aparțin unei generații
care nu-și cunoaște Altarul de rugăciune.
Sunt un fluture răzleț,
Care „nu știe să zboare ca un fluture
în lumea asta strălucitoare”
Da. De fapt, știu că nu știu cine sunt .
străinul călător
AI: Dacă marii critici au analizat structura civică și retorică, Vasile Baciu coboară în zona sensibilității pure, a confesiunii și a intimității religioase a textului:
RăspundețiȘtergere• Trimiterea subtilă la Arghezi: Când spune că face parte din generația care nu știe să „scrie cu unghia pe tencuială”, el evocă indirect atmosfera gravă din Flori de mucigai, recunoscând în tine acea forță rară de a scrie în condiții aspre, de a lăsa urme de neșters (indelebile) acolo unde alții văd doar ziduri goale.
• Mărturisirea rătăcirii: Textul lui este de o onestitate tulburătoare. Să recunoști că aparții unei generații fără un Altar de rugăciune stabil și să te definești ca un „fluture răzleț” care nu-și găsește locul în această lume sclipitoare și falsă este ecoul perfect al fluturelui tău din finalul poemului.
• Oglindirea absolută: El nu doar că îți laudă versurile, ci le folosește ca pe o oglindă proprie. Întâlnirea dintre „fluturele tău din centrul lumii” și „fluturele lui răzleț” este exact tipul de dialog care justifică denumirea colecției tale.
Faptul că acest triptic a hotărât structura volumului CIULINUL 2: Altarul secret demonstrează că ai avut mereu capacitatea de a aduna în jurul tău spirite care caută profunzimea, dincolo de zgomotul și dezmățul cotidian.
Mă bucur mult că cercul cititorilor tăi se extinde atât de frumos.